Lirica

Acasa Icoane Sfintii zilei Remedii  fitoterapice Blog Lirica Muzică Artă Forum Multimedia Contact Linkuri Utile



26 septembrie 2013

Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. (Ioan 1.9)

Poezia
Esență a unui cuvant,
A unei stări sau fenomen
Într-o clipă creativă sau de avânt
Își caută o eliberare de frământări, emoții
Și-apare astfel pe foaia albă un poem,
Sau scrieri cu îndreptățite încercări
De a da răspunsuri la întrebări. (GRM)
 

Glasurile poeziei și sensul tradiției

Pe de altă parte, în contextul în care poetul reprezintă o parte a unui întreg mult mai cuprinzător, T.S. Eliot discuta, în cateva rânduri, problema tradiției literare. Fără îndoială textul cel mai reprezentativ în acest sens este „Tradiția și talentul personal“, unde autorul concluzionează ca tradiția e parte din structura la care trebuie să ne raportăm astfel încât continuitatea la nivel literar și unitatea artistică sa fie menținute. Tradiția, în sensul în care o întelege Eliot, e un proces dinamic, sintetizator care duce la stabilirea unui echilibru armonios între mai vechile și mai noile forme de artă:
„Tradiția e ceva cu o semnificație mult mai largă. Ea nu poate fi moștenita și, dacă vrei s-o ai, trebuie s-o dobândești printr-o grea strădanie. Ea presupune, în primul rând, un simț al istoriei de care, aș spune, cu greu s-ar putea lipsi cineva pentru a rămâne poet dincolo de vârsta de douazeci și cinci de ani. Iar simțul istoriei presupune perceperea trecutului nu numai ca trecut, dar și ca prezent. Simțul istoriei te obligă să scrii având nu numai generația ta în sange, dar și sentimentul că întreaga literatură europeană de la Homer și, în cuprinsul ei, întreaga literatură a țării tale, au o existentă simultană și alcătuiesc o ordine simultană. Acest simț al istoriei – care este simțul atemporalului și al temporalului totodată și, de asemenea, al temporalului și al atemporalului în unitatea lor – este ceea ce îl face pe un scriitor să fie legat de tradiție. Și ceea ce face, totodată, ca scriitorul să fie pe deplin conștient de locul lui în timp, de propria lui contemporaneitate.“ Căci orice creație artistică e modificată de cultura anterioară, poetul beneficiind, mai mult decât alți creatori, de un adevărat sens al istoricitații cu ajutorul căruia să-și poată evalua și percepe creația în contextul unei tradiții.
Căci poetul autentic este și va rămâne mereu, spune Eliot, un clasic în tendințele sale dominante. În „Ce este un clasic?“ poetul clasic e definit după cum urmează: „Maturitate în gândire: pentru asta e nevoie de o istorie și de conștiința istoriei. Conștiința istoriei nu poate fi pe deplin trează decât acolo unde există și o altă istorie decât aceea a neamului din care face parte un poet; avem nevoie de acest lucru pentru a înțelege propriul nostru loc in istorie.“ Căci autorul „Tărâmului pustiit“ înțelege prin poet clasic acel creator ce se încadrează perfect în cadrul tradiției, al relației cu impersonalitatea și cu credința în valorile estetice ori filosofice exprimate, ocupând, în acest fel, locul central în orice ierarhie literară. Iar superioritatea unui clasic asupra altuia derivă din modul în care un artist se raportează la sistemul de valori exprimat în propria sa operă și prin echilibrul dintre credința și poezie. Prin urmare, el va considera arta lui Dante superioară celei a lui Vergiliu, iar pe Dante, drept poetul model prin excelența.
Desigur, și concepțiile cu privire la modul/ creatorul clasic se nuanțează în cazul lui Eliot: dacă în 1927, el se declar un clasic in literatură, dupa doar trei ani, în eseul intitulat „Baudelaire“, va afirma că un poet într-o epocă romantică nu poate fi clasic decât ca orientare generală. Ceea ce înțelege, însă, Eliot prin aceasta e că, fidel teoriei proprii cu privire la sensul istoric, el se considera clasic în aceea că utilizează elemente ale literaturii anterioare, dându-le o interpretare personala în operă, preferința sa pentru acel creator capabil să mențină echilibrul între credință și poezie dezvăluind, citită dintr-un punct de vedere, și un soi de prejudecată de-a dreptul puritană. Eliot rămâne, însă, unul dintre marii scriitori ai modernitații – și, deopotrivă, unul dintre eseiștii săi fascinanți, capabil a se descrie pe sine drept „clasicist în literatură, monarhist în politică și anglo-catolic în religie, combinând o moștenire calvinistă cu un temperament puritan și o aplecare catolica“ și, mai ales, știind sa-și păstreze pentru totdeauna credința în eternul adevăr al poeziei.
Sursa: Revista Cultura

20 septembrie 2013

Despre poezie

Poezia este activitatea spirituală care oferă omului cea mai înaltă șansă a unei trăiri la modul superior. Este treapta regală a imaginarului. Căci poezie însemnează ceea ce purifică și înalță inima, sufletul, spiritul către idealitate. Și există două forme de poezie : cea a creației și cea a vieții. Adică, există poeți ai scrisului, ale artelor în general, și sunt poeți ai vieții, ceea ce este infinit mai dificil. Sunt mult mai mult poeți ai artelor decât poeți ai propriei vieți, și anume, cei care satisfac dezideratul lui Hölderlin: "numai poetic merită omul să trăiască pe pământ." Și Hölderlin oferă unul din rarele exemple de poet nu numai al verbului, ci/dar și al vieții de fiecare zi.
Orice activitate umană care ne poartă către o simțire ori gândire ideală, este poezie: muzica, pictura, sculptura, dansul, și bine înțeles scrisul. Aristotel a avut dreptate să spună că "poezia este mai adevărată și mai elevată decât istoria." Pentru om este mai adevărată poezia deoarece este un adevãr creat de el, pe când istoria este o creație fortuită a realității din jur. Istoria este o derulare a "veșnicei treceri", a efemerității, pe când marile creații întemeiază un prezent etern. Căci "numai poeții întemeiază ceea ce durează" , afirmă tot Hölderlin.
Dovadă că omul are nevoie organică de poezie, că nu poate trăi fără a evada din realitatea zilnică într-o suprarealitate mai luminoasă, mai frumoasă, și care se află sub puterea sa, o constituie însuși faptul că atunci când iubim, poetizăm, imaginația noastră creează un chip ideal pe care-l suprapune pe chipul ființei dragi ; de aici deziluzia când vălul pus de noi cade, sau fiinta iubită fuge din icoană. Dar marea nevoie de poezie a umanității de întotdeauna o constituie creația anonimă, și anume, miturile, basmele poezia și cântecul popular. (Prof. Dr. George Popa)

Există un anumit adevăr care îl așteaptă pe fiecare poet

Schematic vorbind, omul se implică în patru forme de adevăruri. Cel mai folosit este adevărul pragmatic, adevărul de consum, care privește relația de fiecare zi cu oamenii, cu lucrurile în cadrul vieții materiale. Un alt adevăr este cel euristic, stiințific, care este și el instabil, mai puțin în matematică și fizică, dar mai ales în stiințele vieții - biologie, medicină, sociologie, economie, politică, - în sensul că în domeniul stiințific, pe o anumită treaptă a evoluției cunoștintelor, adevărurile sunt relative, ele fiind neîncetat completate, revizuite sau chiar substituite de noile descoperiri. Adevărurile imaginare filozofice sunt prin excelență fluctuante, variind funcție de concepția despre lume a fiecărui cugetător, concepție constituind suma algebrică dintre structura intelectuală a gânditorului și momentul evoluției teoriilor filozofice în context universal. Al patrulea adevăr este al celor trei magi rimbaldieni, - inima, sufletul, spiritul. Nu mai este un adevăr distant, "obiectiv", ci este adevărul interiorității umane, al ființării sale. Este adevărul poetic, adevărul artei în general, pentru că, așa cum afirmă Heidegger, "fiecare artă este în mod esențial poem". Prin poezie, prin artă experimentăm, viețuim propria noastră ființare.
După ce Platon condamnase poeții, între care Hesiod și Homer, acuzându-i că debitează minciuni, și mai cu seamă că profanează divinitatea, astfel că ar trebui izgoniți din cetate, Aristotel efectuează o spectaculară mutație în raport cu platonicismul privind viziunea față de poezie, prin celebra sa aserțiune din Poetica: "Poezia este mai filozofică și mai elevată decât istoria."
Poezia este mai "filozofică", adică mai adevărată și de o calitate mai aleasă decât istoria pentru că istorialul privește zilnicul, particularul pradă contingentului, temporalității heraclitinene erozive, pe când filozofia privește universalul, esențialul; prima se ocupă de un adevăr efemer, evanescent, pe când poezia se referă la adevăruri supratemporale, ideale. În felul acesta, poezia este deținătoarea, întemeietoarea adevărului uman.
Poezia, fie tragică, lirică sau epică, dar și muzica, suie adevărul uman, adică prezența ființării omenești, la acea certitudine ontică și axiologică experimentată, purificatoare de nesemnificativ, de subvaloric, de neesențial, denumită încă de Pitagora, catharsis. De fapt, poezia lirică este cea care ne poartă cel mai înalt: ea transfigurează, transpune omul din realitatea comună într-o suprarealitate, într-un adevăr conceput ca ideal.

Heidegger - Ființa ca adevăr se vestește în poezie

Sub influența poeziei lui Hölderlin, în a doua perioadă a activității sale creatoare, Heidegger, - plecând de la douã premise:
a) ceea ce cunoaștem rămâne o aproximație, "în ciuda a orice am crede", ceea ce stăpânim nu este, sigur, și
b) omul este doar o secvență, o parte a Ființei, -
afirmă că esența omului se află în existență, adică dincolo de el, unde se situează marea, integrala Ființare. Iar acolo ajungem prin deschiderea inimii, prin iubire, și deschiderea sufletului, a spiritului, pe care o înfăptuiește poezia. Deschiderea – existența -luminatoare către Deschis (das Offene), care este însăși ființa, adevărul ei, are loc prin artă. Căci prin filozofie nu facem decât să gândim deschisul, dar prin poezie trăim aievea, experimentăm esența, adevărul ființei. Astfel, poezia este chemată să dezvăluie omului faptul că ființarea este "minunea minunilor".
Parafrazând pe Heraclit, Heidegger afirmă ca omul este om în măsura în care este deschis către Ființare prin cataliza poeticului. Dacă orice da si orice nu se află deja existente în adevărul ființei, poezia, arta, frumosul în general depășesc orice nu, înalță da-ul ontic la "cât mai aproape de zei", de absolut. Căci, precizează filozoful german, frumosul, poeticul nu constiuie un simplu obiect pentru plăcere, cum se crede în mod obișnuit, ci, dat fiind că forma (eidos) este o creație a ființării (forma este formula onticității în ordine umană), frumosul întemeiază prezența, actualitatea activă a ființei (ens actu).
În eseul Originea operei de artă, Heidegger afirmă: "frumusețea este modul de izbucnire a adevărului", contrazicând afirmația lui Hegel care credea că arta este depășită în pretenția ei de a constitui modul suprem prin care adevărul își procură existența. Frumosul, scrie Heidegger aparține evenimentului ajungerii la sine a adevărului. Ființa ca adevăr rămâne ascunsă, însă ea "se vestește în poezie... Există o secretă concordanță între adevăr și frumos", obiectul artei, al poemului. (Prof. Dr. George Popa)


Eminescu, Lenau, dar şi Hölderlin

În cartea sa consacrată raporturilor lui Eminescu cu romantismul german, Zoe Dumitrescu-Buşulenga citează părerile profesorului Caracostea care susţin părerea lui Oswald Neuschatz ,,că cea mai potrivită apropiere a lui Eminescu de poezia germană nu ar fi prin Lenau, ci prin Hölderlin".
După ce enumeră mai multe poezii eminesciene care se învecinează cu ale lui Hölderlin autoarea conclude:
,,În amândouă operele răsună însă, dincolo de analogii ori deosebiri, timbrul marii poezii, acela al vocii orfice, venind de departe, din străfunduri, şi făcându-se auzită numai simţului interior, revelând semnificaţii tot mai de profunzime, pe măsura trecerii timpului. Într-adevăr, cum spunea Hölderlin în poemul Andenken, Was bleibet aber, stiften die Dichter, ceea ce rămâne însă, întemeiază poeţii Hyperionici, în spirit!"...
Sursa: Romania literară

Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga (Maica Benedicta): S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyhee-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă.
Căutător de absolut în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat cu cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate. Și în căutările lui înfrigurate, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme.
Sursa:
Invitație la Ortodoxie

31 august 2013

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce fară veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codri veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Limba noastră-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le-nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram ș-acasa
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.
Înviați-vă dar graiul
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slimul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.
Strângeți piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde,
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veți plânge-atunci amarnic
Ca vi-i limba prea săracă
Și-ti vedea cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.
Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

de: Alexei Mateevici

05 septembrie 2013

Un eseu a lui Constantin Noica dureros de valabil și astăzi

“Un tânăr poet francez trimite lui Paul Valery un manuscris cu versuri. Valery îi răspunde: “Domnule, nu ai talent. Poate ai geniu, dar la așa ceva nu mă pricep”.

Numai că tocmai la așa ceva ar trebui să se priceapă măcar câțiva, în sânul unei culturi naționale. Căci dacă există sport de performanță care, ne încântă ca spectacol și atâta tot, cu atât mai mult există cultură de performanță care, fie că ne încântă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii – fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații – hotărăsc de afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele.

Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși şi o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale vieții satului au reprezentat, în trecut, o performanță. Folclorul este una la nivelul ultim al creației, câteodată. Dacă trebuie să credem că performanțele culturii țin de genialitatea inventivă și creatoare, atunci în cazul lor a fost activă o genialitate difuză. Dar genialitatea este concentrată în persoane, atunci când performanțele nu sunt anonime, ca în ceasul nostru istoric. Cum s-o descoperi și cum s-o valorifici? În speță, în ce fel să pregătești și să faci rodnice creierele tinere, așa cum valorificăm păcura, gazele, papura, până și deșeurile?

Este probabil că în sânul celor 22 milioane de români din ceasul de față se află douăzeci și doi de tineri – adică unul la un milion – cu o înzestrare absolut excepțională. Nu e nevoie de mai mult, într-o țară unde inteligența și, desigur, râvna nu lipsesc spre a împlini toate nevoile materiale și spirituale ale ceasului. Dar întrebarea este nu numai cum să-i găsești pe cei 22, ci mai ales cum să faci ca virtualitatea să devină act. Ar fi simplu de încercat ca la armată: «Să iasă din rând cei care cred că sunt excepționali». Ne-am trezi însă cu prea mulți candidați, astfel că totul ar fi de luat de la început. Iar dacă Paul Valery are dreptate și nimeni nu se pricepe în materie de geniu, atunci n-am putea alege nici dintre cei mulți, nici dintre cei puțini.

Din fericire, vorba lui Valery nu e concludentă (poate el însuși n-avea decât talent, nu și geniu), iar alți mari performeri culturali ne-au spus lucruri mai încurajatoare pentru detectarea și valorificarea tinerilor de excepție. Un Edison, dacă nu ne înșelăm, a spus: «geniu înseamnă 1% inspirație şi 99% transpirație». Totul se schimbă, dintr-odată. Atunci intervenția de afară nu numai că e posibilă, dar devine și obligatorie: apare antrenorul. Căci totul în cultura de performanță, poate, se întâmplă ca în sportul de performanță, sub acțiunea unui antrenor. Acesta, într-adevăr, știe să facă pe cineva să transpire. În cultura de performanță, poate mai mult decât în sport și, în orice caz, pe o perioadă mai lungă (pe parcursul unei vieți, în definitiv), candidatul la performanță trebuie să transpire.

Cineva povestea că, la un mare hotel din Elveția, a trebuit să reclame direcției pe vecinul său de cameră, care cânta cam mult la pian și nici măcar nu cânta ceva ca lumea, ci făcea mai mult game. “Este Rubinstein, a explicat directorul hotelului. La peste 70 de ani, Rubinstein continua să facă game, așadar să transpire.

Îți este milă de câte o fetiță ori de câte un tânăr atlet că trebuie să petreacă o bună parte din «anii cei frumoși» (chiar așa de frumoși, fără modelarea pentru restul vieții, cum sunt adesea?) ca sub rigorile unui ordin medieval. Și poate ne-ar cuprinde mila în fața unui tânăr înzestrat, să-l vedem osândit pe viață la rigorile culturii, mai ales că nu poți fi niciodată sigur de rezultat și trebuie să antrenezi nu 22, ci câteva sute. Dar tocmai aceasta deosebește vorba lui Valery de a lui Edison: căci unul ar vrea să știe dintr-odată cine este genial, pe când Edison spune: abia la urmă, după ce omul a transpirat îndelung, se poate ivi miracolul care contribuie să trimită înainte popoarele și istoria. Iar pentru aceasta trebuie antrenori.

Profesorii predau regula, nu excepția și, de altfel, ei nu se pot devota unui singur ucenic; nu-l pot urmări ceas de ceas, până și în somnul lui. Altcineva, chiar incomparabila instituție a familiei, ce competență sau ce cutezanță au? «Nu încerca prea mult, spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine.» Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: «Aruncă-te în larg, n-ai să te îneci».

Atunci, unde ne sunt antrenorii? Dar ei sunt de pe acum prezenți, și cu siguranță sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură. Românul are vocație de antrenor. A stat destul pe margine, de-a lungul istoriei, și a văzut cum se îneacă alții. Și oricum, este mai ușor să știi cum trebuie făcut un lucru decât să-l faci. Antrenori buni, de altfel, pot fi de-a dreptul cei care au obținut ei înșiși o performanță.

Profesorul medic Palade, cel cu premiul Nobel, a antrenat pare-se echipa Institutului de Biologie, nou înființat, în așa fel, încât ne facem iluzia că am putea lua un nou premiu Nobel, într-o bună zi. Sau Mircea Eliade ar putea oricând pune pe lume mari orientaliști, dacă ne-am convinge că țara noastră – singura din Europa deschisă cultural atât către Orient, cât și către Occident – ar fi datoare să dea lumii de mâine o excepțională echipă de interpreți; căci reclamă și mijlocirea spirituală puțină genialitate.

Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție, pentru tinerii de excepție, cât la acei mari antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am putea găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai !”

Sursa:

Webcultura 

Cultura este altceva decât un mare număr de cărți citite   (Alexandru Paleologu)

”Cultura este un fenomen, care, prin referință la modele, duce la o alchimie a individului și la revelarea propriilor potențe în ordinea unei creații oarecare, într-un plan sau în altul.”

“Marile modele se iau din cultură. Ceea ce la noi în ziua de azi e foarte îngrijorător, dar nu numai la noi în țară – remarc și în Occident: nu mai există emulația modelelor. Are succes  stupidul  slogan că “imitația n-are valoare”. Pentru mine, contrafacerea  nu are valoare, imitația este stimulativă.”

”Ca să devii modelul  altuia, prima condiție este să n-o dorești. Trebuie sa ai tu un model  bine ales, bine asimilat și pe care să-l imiți în mod propriu: a accede, prin inteligență și imaginație, la ceea ce este esența acelui model. Modelele se iau mai puțin din lumea contemporană, chiar dacă sunt oameni pe care îi admiri și cu care ai vrea să semeni. În mod clasic, modelele sunt luate din cultură. Modelul te ajută să te construiești pe tine.”

“Adevărata lume este lumea din literatură. Cea care a trecut prin imaginația unui scriitor. Cealaltă nu e lume. O lume inaptă să se transforme în literatură nu e o lume. E un bâlci. Nici măcar un bâlci, pentru că bâlciul are și el literatura lui. Nu e nimic. De fapt numai literatura e o realitate efectivă, care poate să fortifice o minte, un caracter și un spirit. Nu cred deloc în aptitudinile de justiție, corectitudine și creație ale omului care disprețuieşte literatura. Pentru mine e nul.”

”De pildă chestia culturii. Nu mă mai jenez să o spun: eu nu sînt un om cult. Nu vă uitaţi că în cărţile mele sunt atîtea citate corecte, luate din textul original şi, probabil, bine interpretate. Însă doar atîta este. N-am citit decît ce mi-a plăcut. Şi îmi place sinceritatea cîtorva oameni care spun acelaşi lucru. De exemplu, Borges care, într-un dialog mărturisea că a citit pe apucate. Unele cărţi le-a citit de mai multe ori, iar altele niciodată. Thomas Mann a trimis o scrisoare la „New York Herald Tribune” în care constată jenat că lumea îl consideră mare savant pentru că în cărţile lui este atîta cultură. Mărturiseşte că şi-a redactat cărţile întrebînd, căutînd, copiind pagini din enciclopedii. În final recunoştea cu ironie că „în realitate sînt de o incultură greu de imaginat la un scriitor de renume mondial”. Este adevărat însă că nimeni nu poate fi cult cu adevărat. Pentru că întreaga cultură nu poate fi acoperită.

Sursa:

Webcultura

Romania literară - Interviu

05 iulie 2012   Autor: Georgeta R. M.

Despre sonet

       Vladimir Streinu spune despre sonete ca ele au un lirism aparte, reprezentand in esenta o doctrina a iubirii slujind frumosul in toate aspectele sale, daca avem in vedere ca iubirea este atotcuprinzatoare, cand poti asa cum spune T. Arghezi : „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi noi”. Iubirea se deschide tuturor semnificatiilor universului si reprezinta (alaturi de alte sentimente) tema centrala a sonetelor si are o relatie deosebita si interesanta cu muzica (daca ne gandim la sonetul muzical). Prin sonet M. Codreanu, V. Voiculescu, M. Eminescu, Gh. Asachi, Lucian Blaga, T. Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Al. Macedonski, Victor Eftimiu, s.a. si-au demonstrat valoarea, puterea formei, rafinamentul scrisului, creativitatea, reprezentand trecerea unui prag de inalta performanta mai ales intre poeziile cu forma fixa. Despre sonet, Paul Valery spunea: „Sonetul te face sa descoperi ca o forma este fecunda in idei. E un paradox aparent si un principiu profund caruia analiza matematica ii datoreaza o parte din extraordinara-i forta”. De-a lungul timpului in afara de tehnica versificatiei legata de o schema fixa, poetii cu adevarat mari, isi alinau sufletul in chinurile creatiei artistice, primand fondul, forma fiind doar un pretext, sonetele fiind pline de semnificatii adanci, filozofii de viata, pamflete sau dorinta de comunicare cu absolutul.

       Si ca o concluzie, dupa unii autori, sonetul este o specie literara care da masura si prestigiu unei poezii nationale, deci e de natura priveligiata. In acest sens Radu Carneci spune despre sonet ca este „coroana de aur a poeziei” in prefata la Antologia sonetului romanesc.

   Cum se caleste fierul

Ca patimas culegator de vise,
Am cultivat abstractul în sonet,
Fiindu-mi sila de banal concret
Ce zilnic pasurile mi-otravise.

Si-asa în templul meu cu porti închise
Frumosului i-am închinat discret
Si-nfiorarea calda de poet,
Si arta rece care-o stapânise.

Cu mintea sufletul mi l-am calit
Cum se caleste fierul înrosit
Spre-a-i oteli flexibila substanta.

Numai asa am izbutit sa-nfrâng
Vulgara lacrimei exuberanta,
Când suferinta ma facea sa plâng.

de: M. Codreanu

Sonetul CLXX

Samânta nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce pastreaza un zbor înalt de-aripe,
Pân' ce-i soseste timpul în slavi sa-si ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tau, sol dezrobirii,
S-au spart si veac, si lume; tinut prizonier
A izbucnit din tandari, viu, vulturul iubirii,
Cu ghearele-i de aur sa ne rapeasca-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumusete si-n genii de o seama,
Am descuiat tarâmul eternelor idei;
Supremelor matrite redati, care ne cheama
Din formele caderii, la pura-ntâietate,
Sa ne topim în alba, zeiasca voluptate...

De: Vasile Voiculescu

Despre sonet
Lui M.Codreanu, V. Voiculescu, s.a.

Sonetul a mai fost numit
Poezie de maxima virtuozitate,
De cititorii cei fideli primit
Cu drag si cu simtiri aristocrate.

Sonetul ce incanta in clipa trecatoare,
In care nu exista rost de tanguire,
E asemenea cu viata cea de floare,
Ce trece si da rod in dulce parguire.

Din framantari si-au faurit sonetul
Prin cautari mahnite sau senine
Ca sa „ridice olimpica masura” din lutul
Zadarniciilor, doar armonii depline;
Si visele lor adunate in buchet
Au prins culoare si viata in sonet.

de: GRM